Am citit știrea pe Digi24 și primul meu gând a fost că e fake news. Am mai căutat pe ici, pe colo. Nuuu… niciun fake news. Proiectul de lege privind Ziua Drapelului e cât se poate de real. Nu am o problemă cu drapelul. Îl respect. Este un simbol al țării în care trăiesc.
Problema este altundeva. În felul în care ni se poate servi, ambalată frumos în patriotism, o idee care pare complet inofensivă.
„Ce mare lucru? E drapelul nostru. Să-l cinstim!”
„Sunt alte probleme mai importante ale țării!”
De acord! Numai că…
Imaginează-ți că ești într-o barcă. Vine furtuna și observi o spărtură în bordaj.
„Trebuie să astupăm gaura!”, strigi.
Și cineva îți răspunde:
„Las-o dracu’ de găurică! Nu vezi ce furtună vine? Sunt probleme mai importante!”
Numai că apa intră. Spărtura se lărgește. Mai apare una lângă ea. Și, la un moment dat, nu mai ai o găurică. Ai o barcă pe fundul apei. Cam așa funcționează și unele lucruri în societate.
O piață a tricolorului? Ce mare lucru. O rugăciune obligatorie? Hai, dom’le… 30 de minute pe zi la televiziuni despre drapel? Ce poate fi rău în asta? Și după ce ne obișnuim cu cele 30 de minute? Poate vor deveni 10 minute obligatorii despre trecutul „glorios” al țării. Apoi despre conducătorii ei. Apoi despre cât de important este să fim uniți, disciplinați și, eventual, să gândim la fel. Și de aici până la cravata roșie de pionier nu mai pare chiar atât de lung drumul.
Nu zic că mâine ne trezim cu UTC-ul la ușă. Zic doar că niciun sistem de control nu începe cu lucrurile care sperie oamenii. Începe cu lucrurile care par normale.
Cu „ce mare lucru?”. Cu „facem asta pentru binele vostru”. Cu „e doar o zi”. Cu „e doar un simbol”.
Pionierii nu erau despre dezvoltarea personală a elevului. Nici despre libertatea lui de gândire. Erau despre formarea unui anumit tip de cetățean. Aici sunt multe de spus. Și poate tocmai de aceea ar trebui să fim atenți la orice încercare de a transforma patriotismul într-o obligație administrativă. Patriotismul nu are nevoie de ordin de ministru, nici de 30 de minute obligatorii la televizor.
Și cu siguranță nu are nevoie să ni se spună când și cum trebuie să-l simțim. Pentru că există o diferență uriașă între a respecta simbolurile unei țări și a fi învățat să le venerezi fără să mai pui întrebări. Iar eu, unul, prefer o societate în care oamenii își pun întrebări. Chiar și atunci când întrebarea pare, la prima vedere, despre o simplă găurică într-o barcă.
Pentru că, uneori, nu furtuna scufundă barca. Ci găurile pe care am decis că nu merită să le astupăm.
