S-a încheiat și anul școlar 2025–2026.
Vorbesc acum din perspectiva mea, nu a elevilor. Pentru ei este o bucurie. Pentru majoritatea profesorilor, la fel. Mai puțin pentru cei care se despart de clasele terminale. La noi, în învățământul special, de regulă, dirigintele merge alături de aceeași clasă de la pregătitoare până la sfârșitul clasei a X-a. În zece ani se construiește ceva greu de explicat în cuvinte. Nu mai sunt doar elevi. Le cunoști speranțele, temerile, bucuriile și supărările. Le știi poveștile. Le înțelegi limitele și, mai ales, visele. Pentru că da, și copiii cu dizabilități au vise. Uneori chiar mai mari decât ale noastre.
Acum mulți ani, un elev m-a întrebat foarte serios:
— Dom’ profesor, nu pot să găsesc și eu alt cap? Că ăsta al meu nu e bun de nimic… Oricât mă chinui, nu reușesc să învăț. Vreau să-l arunc și să iau altul.
M-a lovit întrebarea aceea mai tare decât aș fi crezut. O țin minte și astăzi, după atâția ani. Pentru că în câteva cuvinte spunea tot: frustrarea, neputința și conștientizarea propriei condiții.
Despărțirile acestea nu sunt ușoare.
Îmi amintesc că, în primul meu an în învățământul special, am văzut un profesor cu lacrimi în ochi. Un om despre care aș fi jurat că nu poate fi văzut plângând niciodată. Se despărțea de elevii pe care îi crescuse de la clasa întâi și, în același timp, ieșea la pensie. O despărțire dublă: de copii și de colegi. Atunci am înțeles că, dincolo de cataloage, programe și documente, meseria aceasta este despre oameni. Copiii aceștia nu au nicio vină pentru dificultățile cu care se confruntă. Și totuși, de multe ori, viața îi pedepsește de două ori. Mai întâi, prin limitele pe care le poartă cu ei în fiecare zi. Apoi, prin indiferența unui sistem care vorbește frumos despre integrare și incluziune, dar care, după terminarea școlii, le oferă prea puține soluții reale. Mulți dintre ei nu se pot adapta singuri. Părinții îi sprijină cât pot, dar și părinții au o durată limitată de funcționare. Este un adevăr simplu și dureros. Iar după ce părinții nu mai sunt, unii dintre acești copii ajung în centre pentru adulți cu handicap sau în grija unor asistenți sociali care au deja prea multe poveri pe umeri.
Și da, este trist. Dar există și partea luminoasă a poveștii. Fără această școală, mulți dintre ei nu ar fi avut nicio șansă. Absolut niciuna. Poate că nu le putem rezolva toate problemele. Poate că nu putem schimba lumea atât de repede pe cât ne-am dori. Dar timp de zece ani le oferim ceva esențial: un loc în care sunt acceptați, înțeleși și ajutați să devină cea mai bună versiune a lor.
Se vorbește mult despre incluziune. Eu mă întreb uneori unde este, în toată această discuție, interesul superior al copilului. Dar povestea aceasta este prea lungă pentru o postare de final de an.
Până una-alta, vine vacanța. Nu chiar trei luni pentru profesori, cum se spune prin popor. Pentru subsemnatul urmează vreo douăzeci de zile de concediu. Și am de gând să profit de ele cât pot de mult. Pentru că, după o anumită vârstă, începi să prețuiești timpul liber altfel. Înțelegi că este resursa cea mai valoroasă pe care o avem și singura pe care nu o putem recupera niciodată.
Lucian Blaga spunea că: „Suferințele noastre își pun pecetea pe bucuriile noastre, dar nu și invers; de aici subtonul de melancolie al întregii noastre vieți.” Iar Schopenhauer mergea și mai departe: „Plăcerea nu este niciodată atât de mare pe cât ne-am așteptat, în timp ce durerea este întotdeauna mult mai mare. Suferința este elementul pozitiv al vieții, iar fericirea este doar absența ei vremelnică.” Poate că de aceea am rămas un pesimist optimist. Sau un optimist care se încăpățânează să supraviețuiască într-un pesimist.Încerc să găsesc partea bună chiar și atunci când nu este foarte vizibilă. Și, atunci când am ocazia să mă bucur de ceva, o fac fără să mă mai simt vinovat.
Pentru că, atunci când tragem linie, cu asta rămânem. Cu timpul petrecut alături de cei dragi. Cu momentele de liniște. Cu amintirile. Cu vacanțele. Cu verile. Cu oamenii pe care i-am iubit și care ne-au făcut viața puțin mai frumoasă.
Așa că să ne bucurăm de vacanță, de soare, de liniște de familie și prieteni, lucrurile mici care ne fac fericiți. Pentru că, într-o lume din ce în ce mai grăbită, fericirea rămâne un lux. Iar luxurile trebuie savurate.
