Am citit știrea cu Ponta, Țoiu, Sârbu și restul distribuției din serialul nostru politic național… și m-am gândit inițial să trec peste. Nu de alta, dar parcă nu mai ai energie pentru fiecare episod din telenovela asta publică. Și totuși… uneori realitatea bate satira atât de tare încât e păcat să nu o consemnezi.
Ponta zice:
”A dat-o doamna Țoiu jos din avionul care aducea români pe fiica mea minoră, Irina. Irina nu era în vacanță, ci la New York University din Abu Dhabi. A sunat ea personal la Consulul din Dubai să nu o lase să se urce în avionul de București, deși e minoră și e singură acolo. A țipat la consul că fata e o “vulnerabilitate” și că îi interzice să o urce în avion! Acum e singură în Dubai și căutăm să găsim un loc pe un zbor să vină în Europa. Cam rău am ajuns cu România.”
Replica instituțională vine de la Andrei Țărnea, purtătorul de cuvânt MAI:
Irina Ponta nu îndeplinea condițiile, pentru că acestea sunt cumulative: să fie o persoană în lista categoriilor respective, adică copil și trebuie să fie în ordine vârstelor care se iau pe zborurile de evacuare. Sunt mai mulți copii de vârstă mică ce stăteau să se îmbarce decât au fost îmbarcați. Scandalul ar fi fost dacă nu respectam acest criteriu și îmbarcam un adolescent de aproape 18 ani în locul unui copil de 15, de 12 sau 1un an”
Și apare în poveste și Oana Țoiu, useristă, progresistă, sorosistă, globalistă, satanistă de serviciu, reptiliană, extraterestră— așa cum le place unor comentatori de Facebook să eticheteze orice om care nu e din tribul lor politic. Și spune următoarele:
Deşi înțeleg pe deplin fiecare părinte, echipele consulare nu se pot abate de la criteriile de nivel de urgență.(…)
Avem echipe care au sarcina foarte grea de a respecta criteriile anunțate transparent: grupurile şcolare de copii şi cazurile medicale cu grad ridicat de risc.
Înțeleg că în spațiul public au apărut reproşuri din mediul politic de la un fost premier privind urgența cu care dumnealui ar dori ca fiica sa să ajungă acasă.
Nu aş vrea să transformăm o perioadă deja foarte grea pentru echipele consulare care gestionează cazurile şi aplicarea criteriilor într-o nouă răfuială politică.
Apartenența politică a părinților nu este o informație care să facă parte din detaliile cerute şi nici nu poate fi criteriu de prioritizare.(…)
Nu ministrul trebuie să decidă cine are locuri mai în față, nici dacă cineva este sau nu bolnav. Ministrul trebuie să decidă că nu apartenența politică devine criteriu pentru evacuări.
Prioritatea noastră rămâne siguranță cetățenilor români.”
Și acum… dragi comentatori de mahala, experți universali în geopolitică, aviație militară, drept consular și parenting internațional…
Apartenența politică nu era un criteriu.
Știu… e greu. E greu mai ales când ai trăit ani de zile cu impresia că statul este un fel de Uber personal, că telefoanele se dau „unde trebuie”, că regulile există pentru alții și că, la nevoie, se găsește cineva să facă loc în față… pentru că, nu-i așa, sunt și eu cineva.
Dar uneori apare și câte un moment din acesta neplăcut… când regulile chiar se aplică.
Pentru toată lumea.
La rând.
Fără scurtături.
Și atunci apare șocul cultural.
Da… știu… e greu când nu mai ai aceleași privilegii.
Dar, vorba francezului:
C’est la vie.
Apropo de asta, încheiem cu un banc care descrie perfect situația:
Pleacă Ion din sat în America şi devine John, mare om de afaceri.
După un timp, fiind în concediu, se întoarce în sat şi oferă fiecărui sătean câte 100 de dolari. Toată lumea e mulţumită şi îl laudă pe John ce băiat bun este. Următorul an, la fel, oferă câte 100 de dolari când revine în sat, lumea mulţumită, numai cuvinte de laudă pentru John.
În al treilea an, John oferă fiecărui sătean numai 50 de dolari.Se întâlneşte Gheorghe cu Vasile.
GHEORGHE: Vasile, ţie tot 50 de dolari ţi-a dat?
VASILE (nemulţumit): Tot, măi Gheorghe!GHEORGHE: Eu nu pot sta aşa, mă duc să-l întreb de ce!..
Se duc amândoi la John, iar Gheorghe îl chestionează.
GHEORGHE: Măi John, lumea e nemulţumită în sat, de ce ne-ai dat numai 50 de dolari?
JOHN: Ştii, măi Gheorghe, a venit criza, a intrat băiatul meu cel mic la facultate, au crescut cheltuielile, bani sunt mai puţini, asta e viaţa, e greu!
La care Gheorghe către Vasile:
GHEORGHE: Vezi, măi Vasile, John îşi ţine băiatul la facultate pe banii noştri!
Exact așa se întâmplă cu privilegiile nemeritate. După o vreme, nu doar că te obișnuiești cu ele… ajungi să crezi că ți se cuvin. Că sunt un drept natural. Că universul însuși funcționează pentru confortul tău.
Iar când, din greșeală sau din normalitate, realitatea îți spune „nu”… pare un abuz.
Cum spuneam… normalitatea e greu de digerat atunci când te-ai obișnuit să ți se cuvină totul.
