Mi-e silă de umanitate uneori. Da, sună urât, melodramatic — dar cine a privit cu adevărat în ochii oamenilor care pozează în îngerași doar ca să-și ascundă maleficul din interior știe că nu exagerez. Plaut și, mai târziu Thomas Hobbes spuneau că „omul este lup pentru om”. Ce naivi! Lupul, cel puțin, își mușcă prada ca să supraviețuiască. Unii oameni o fac doar pentru amuzament. Sau pentru că așa e scris în ADN-ul lor. Să facă rău gratuit; sau pentru a-și hrăni propriul ego. DSM-ul are un nume pentru astfel de indivizi: sociopați.
Sunt creaturi fără coloană vertebrală — râme umane, dacă pot spune așa. Deși, sincer, folosind cuvântul râme le insult pe cele reale. Adevăratele râme n-au făcut rău nimănui, chiar dacă n-au coloană vertebrală. În schimb, aceste imitații de oameni au una moale și flexibilă, perfect adaptată pentru a se încovoi după interes, avantaj și oportunism.
Rareori mi-a fost dat să întâlnesc oameni atât de putrezi încât să provoace rău gratuit. Și mai rar să-i văd bucurându-se de asta. Culmea ironiei? Tocmai aceștia sunt cei care pozează în victime, în inocenți neînțeleși, în „martiri” persecutați. În realitate, joacă un rol pentru Oscar în arta manipulării emoționale.
Îți vine să te întrebi cum reușesc să se uite în oglindă fără să vadă jegul din suflet. Probabil că și oglinzile au limitele lor.
De ceva vreme mă tot uit la The Walking Dead. O serie excelentă, nu pentru cei slabi de stomac. Unele scene te urmăresc zile întregi — cum e momentul în care liderul Salvatorilor spulberă niște cranii cu o bâtă înfășurată în sârmă ghimpată. Nu intru în detalii, poate mai sunt oameni care încă n-au văzut-o și vor să aibă parte de șocul… inițial.
Dar, urmărind filmul, m-am trezit cu un gând: lumea arată mult prea des ca după o apocalipsă zombie. Din cei puțini care mai rămân în picioare, se ridică mereu câte un grup de „Salvatori” — oameni care pretind că îți vor binele, doar ca să te poată controla, îngropa, umili mai eficient.
Atât de bine joacă rolul încât, uneori, te gândești că poate cel nebun ești chiar tu. Arta manipulării negative e sport național pentru unii. Au antrenament, talent și tupeu. Și, mai ales, au masca perfectă.
Nu, nu vorbesc despre mine. Dar, în naivitatea mea — pentru că da, recunosc, uneori încă mai sunt naiv — am crezut că acolo, în adâncul fiecărui om, există măcar un strop de bunătate. O scânteie. O firimitură. Ceva. Orice.
Greșit. Din păcate, psihopații trăiesc printre noi. Se integrează uimitor de bine în societate. Îi vezi zilnic, la muncă, pe stradă, în familie, în cercuri sociale, la televizor. Par normali. Chiar plăcuți. Îți întind mâna cu un zâmbet perfect. Și doar uneori — pentru câteva secunde — le cade masca. Atunci îi vezi: hidoși, meschini, demni de orice adjectiv din dicționarul răutății pure.
Închei cu cuvintele lui Nichita Stănescu, care se potrivesc lumii noastre mai bine ca oricând:
„Mi s-a făcut somn de această lume
în care cuvintele țin loc de necuvinte.”
Foto Pippontis Giuseppe Rubens Rubino from Pixabay
