M-am întâlnit prima dată cu Eminescu „La mormântul lui Aron Pumnul”.
<<Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea! >>
Ce să fac? Era prima poezie dintr-un volum găsit întâmplător, rătăcit printre cărțile despre Gărzile Patriotice ale bunicului. Nu știu să fi avut vreo legătură cu ele, cu Gărzile — dar cărți avea. Câteva.
Și mi-a plăcut. Nu gărzile, poezia. Atât am citit eu la vârsta aia… cred că mai mult de 7-8 ani nu aveam.
A fost o plăcere estetică, nu o revelație. Eminescu era, pe atunci, un nume mare, dar îndepărtat. Frumos, solemn, cam prăfuit. Îl citeai pentru că trebuia.
După o vreme — nu știu cum — mi-am adus aminte că voi muri. Nu eu… toți.
Memento mori. Și când gândul ăsta nu mai e o figură de stil, ci un fapt care te privește direct, poezia începe să se schimbe.
<<Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Când a nopții întunerec înstelatul rege maur
Lasă norii lui molateci înfoiați în pat ceresc,
Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Când în straturi luminoase basmele copile cresc. >>
Nu mai citeam imagini. Citeam o stare. O retragere din lume. O nevoie de sens.
Mai târziu, prin liceu, am dat de Glossă.
<<Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece. >>
Aici, ceva s-a așezat. Nu emoțional, ci lucid. Nu patetic, ci tăios. Un Eminescu mai puțin îndrăgostit de stele și mai atent la om.
În rest, însă, poeziile și comentariile literare din gimnaziu și liceu m-au îndepărtat de el. La steaua, Lacul, Revedere, Luceafărul… Nu am rezonat cu niciuna.
Poate pentru că erau predate ca adevăruri definitive. Ca monumente, nu ca texte vii. E greu să-l simți pe Eminescu când ți se spune ce trebuie să simți. M-am reapucat de a-l citi abia după ce tocisem Florile răului și Plumbul lui Bacovia.
Și atunci s-a schimbat totul. Când treci de romantismul de suprafață, de primul înveliș solemn, dai peste un Eminescu surprinzător de modern. Un om care a pus multă trăire în versuri: neliniște, oboseală, teamă, speranță, dezgust, luciditate.
Nu un „poet național”, ci un om care gândește până la capăt.
Apropierea morții — sau măcar gândul ei constant — îi mută poezia spre simbolism. Spre interior. Spre întuneric calm. Și aici m-a „cucerit”.
<<Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce își moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.
Pierdut e totu-n zarea tinereții
Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec! >>
Asta nu mai e poezie pentru manuale. E poezie pentru cei care au pierdut ceva. Sau pe cineva. Sau iluzii.
<<Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.
Lumea senina,
Luna cea plina,
Si marea lina
Icoana-i sunt;
Ochiu-mi o cata
In lumea lata.
Cu mintea beata
Eu plang si cânt.>>
Aici nu mai e Eminescu „al tuturor”. E Eminescu al celor care nu mai caută promisiuni, ci adevăruri suportabile.
E 15 ianuarie și mi-am zis să „marchez” momentul. Nu cu statui, nu cu ode, nu cu lozinci. Ci cu o recitire sinceră. Poate că Eminescu nu trebuie iubit de tânăr. Poate că trebuie întâlnit mai târziu — când romantismul nu mai salvează, când ironia obosește și când gândul sfârșitului nu mai e o figură de stil.
Atunci, dincolo de mit, de manual și de sărbătoare, rămâne un poet surprinzător de actual. Nu pentru că ne spune ce să simțim, ci pentru că a simțit înaintea noastră. Și asta, până la urmă, e suficient.
Sursă foto: Florin Roștariu, Istorie în culori
