Să schimbăm un pic registrul, zic. Mai lăsăm politica și educația să-și vadă de treaba lor și trecem la lucruri mai interesante. Dacă tot se apropie vacanța de iarnă… să ne aducem aminte de vacanța de vară, nu?
Anul ăsta, la întoarcerea din concediu, ne-am zis că ar fi fain să facem un mic ocol și să vedem și noi Dunărea “pe viu”. Astea fiind zise, am setat GPS-ul, care ne-a dus până la un ponton pierdut pe mal. Habar n-am cum se numea locul, dar acolo a hotărât el că e bine și noi l-am ascultat.
Intrăm cu mașina într-o curte mare. Liniște totală. Nici țipenie.
Și din senin… apare la geam un pirat. Sau cel puțin așa am crezut, după mirosul de rom care îl emana împrejur. Poate că era rom, poate că era altceva de peste 40% — n-am întrebat
— Ce faceți?
— Uite… pe-aici.
— Bine, bine… da’ cu ce treabă?
— Ne uităm și noi, să vedem Dunărea.
— Apoi n-aveți prea multe de văzut… da’ uitați-vă.
Și avea dreptate. Doar turiști, bărci, șalupe și mulți alți “pirați” aromatizați.
După ce ne-am convins că nu e nimic spectaculos la ponton, ne ducem la piratul nostru:
— Cum ne plimbăm și noi prin Deltă?
— Hai că vă duc eu cu barca!
— Dar nu putem sta mult, trebuie să ajungem acasă.
— În mai puțin de două ore… n-am ce să vă arăt.
Și am zis “OK”.
Ne îmbarcăm. Ne dă vestele:
— Tre’ să le purtați, da’ n-aveți nevoie de ele.
Și pornim cu șalupa. La a treia cheie a pornit. “A treia e cu noroc”, îmi zisei eu.
Și da… omul a fost un ghid cum rar găsești. Nici plătit nu cred că povestea atât. Ne-a zis de vila lui Ceaușescu, de toate brațele Dunării, de istorii, de legende… ba chiar și de un somn de 200 kg pe care “l-au omorât cu vâslele, că n-aveau cu ce”. Am pornit într-o plimbare prin Deltă, dar am primit și un curs intens de istorie locală.
Experiența a fost condimentată cu momente în care șalupa se mai împotmolea, se mai oprea motorul, se mai înfunda câte ceva la motor… dar sincer? Fix asta a făcut tot farmecul.
Am avut noroc că piratul nostru era un pescar vechi, din generația aia care știe fiecare cotlon al Deltei. Din păcate, barca nu l-a ajutat să ne ducă și pe canalele mai puțin umblate, dar autentic a fost cu vârf și îndesat.
Și mă uitam la vaporașele care treceau pe lângă noi… turiști așezați frumos pe scaune, cu geamuri, cu copertină, tot civilizați. Frumos, dar parcă fără sare și piper. Noi eram în partea “adevărată” a poveștii.
Dacă aveam timp, ne-ar fi dus până la vărsarea în mare, dar ne presa programul, așa că i-am promis că vom reveni.
La plecare, apare un alt pirat, de data asta unul pus pe harță, în maiou rupt, jegos, un felde Popeye Popeye după o lună în Vaslui
– Ați parcat și n-ați plătit!
– Ce să plătim?
– Parcarea. E… din aia… proprietate privată. Eu păzesc.
Omul se sprijină de mașină ca să nu cadă. Vorba poeziei: „Aroma romului băut ne amețește încă”… doar că la el efectul părea permanent.
– Și unde plătim? întreb eu.
– Aici, la mine. Dă și tu zece lei.
Era clar că era invidios pe colegul lui care ne-a plimbat cu barca și voia să prindă și el un „chilipir”.
– Și dacă nu plătim, ce se întâmplă?
– Nimic.
N-am mai stat la discuții. În trei secunde eram deja pe strada principală.
Nu de alta… dar oamenii ăștia semănau suspect de mult cu figurile din „The Walking Dead”, și dacă mai apăreau câțiva… nu se întrevedea nimic bun.
Acestea fiind zise, vă las cu niște poze:
/
