Postată de “Asociația Muzeul Jucăriilor din București”
O durere care supraviețuiește timpului nu se estompează. Rămâne în subconștientul nostru, își înfige rădăcinile în felul nostru de a fi. Am vrut să scriu articolul acesta acum câteva luni. Nu am avut cuvinte atunci. Mi se pare că suferința din poză “trece” prin ecran și mă lovește în moalele capului.
O fetiță și o păpușă. Două lucruri care nu mai au ce să-și spună. Una s-a dus, cealaltă rămâne să asiste la spectacolul morții, jucăria unui trup care nu mai joacă. Plângem? Poate că nu plângem doar pentru copilul din fotografie. Poate plângem pentru toate lucrurile mici care mor în noi, zi după zi, fără să le mai îngropăm cum se cuvine.
E ceva nedrept în felul în care timpul trece peste toate, dar nu șterge nimic. Îți dă impresia că ai uitat, dar, de fapt, doar ți-a mutat durerea într-un colț mai întunecat. Acolo unde nu mai deranjează conversațiile banale.
” Copiii vorbesc cu jucăriile pentru că adulții nu știu să asculte”. Așa se nasc tăcerile noastre, cred — din conversații întrerupte prea devreme.
În poză, moartea e tăcută, civilizată, aproape blândă. Azi, am împacheta totul în plastic, am arunca flori sintetice și am merge mai departe, cu un story în loc de rugăciune. Pe vremuri, moartea era parte din familie. Azi, e doar o eroare de sistem, ceva ce trebuie ascuns rapid, ca să nu ne strice algoritmul.
Și totuși, imaginea asta rămâne. Nu doar pe ecran — în tine. Ca un ecou care nu mai știe cui îi aparține.
