Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă, şi mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească.

În primii mei ani in acest colț de univers, casa părintească a fost de fapt, casa bătrânească a bunicilor mei. Cum a zis și Dostoievski mai sus, căci de la el e citatul, casa in care ai copilărit are un loc aparte în inima fiecăruia.

Am revăzut azi, in puținul timp liber, împreună cu fetița mea, casa bunicilor, casa in care am copilărit. Bunica-mea, să-i dea Dumnezeu zile cât mai multe, m-a așteptat în prag, ca atunci când eram la școală sau liceu și veneam in vacanță sa o ajut la treabă.

Ciudat mai e și timpul ăsta! Pe măsură ce îmbătrânești, că na, trebuie s-o fac și pe asta, pe măsură ce te îndepărtezi temporal de vremea copilăriei, pe măsură ce te apropii de vârsta bunicilor tăi, emoțiile sunt din ce în ce mai copleșitoare.

Am revăzut zilele trecute, în ochii fetiței mele, care nu mai voia să plece din casa bunicilor, bucuria pe care o aveam eu odinioară când, sătul de zgomotul orașelor, mă retrăgeam acolo.

Când eram tânăr credeam că doar ceilalți se duc… noi și ai noștri avem viața veșnică. După ce s-a dus bunicul … nu mai eram așa sigur. Aveam vreo 17 ani atunci, nu știam eu multe pe vremea aia. A plecat și celălalt bunic, apoi tata. Atunci am avut un șoc. De atunci încerc sa prețuiesc orice clipă. Timpul, soarta, nu iartă pe nimeni. Nici pe mine nu mă va ierta, la vremea potrivită. Casa bătrânească rămâne locului, atemporală, păstrând parcă amprenta clipelor fericite petrecute acolo. Copleșită de amintiri chiar și după ce toți ne vom fi împrăștiat prin spini și bolovani…

Până ce un buldozer, după o vreme, ii va sfărâma și ultima fărâmă de demnitate.

Distribuie: