Mă grăbesc să scriu articolul de față înainte de a veni primăvara. Îmi propusesem, pe ideea că scrisul este și el, bun, rău, o formă de gimnastică mintală, să scriu cât mai des și cât mai mult. Mi-am îndeplinit obiectivul cu mici excepții: scriu cât mai rar și foarte puțin.

Ultima iarnă mai serioasă pe care mi-o amintesc a fost prin 2014. S-au închis școlile pentru vreo săptămână pe atunci. Numai eu m-am încăpățânat să merg la serviciu, că eram profesor pe vremea aceea. Luasem, ca de fiecare dată, camera cu mine. Am bântuit în lung și în lat tot orașul, la școală nu am mai ajuns. Doar erau închise, nu?

De atunci n-a mai nins așa de mult. Acum, că m-am mutat de la oraș la țară, nu prea mă interesează dacă autoritățile au fost luate prin surprindere, dacă s-au blocat xn+1 drumuri, atâta vreme cât nu-s eu pe ele. O chestie pe care n-aș mai vrea să o experimentez. Dar asta e altă poveste.

Anul acesta am făcut pârtie la gâște și la pisici. C-așa-i viața la țară! Nu-i ca-n tenis.

Încet, încet, uităm cum arată o iarnă „adevărată”.

Distribuie: