Cu entorsa prin canioane: 7 scări și Valea lui Stan

Știți melodia aia, noi doi și-o umbrelă? Ei bine, în cazul nostru a fost noi doi și-o entorsă.
Cu o zi înainte, în masivul Piatra Mare, în canionul 7 scări ne-am hotărât să coborâm pe tiroliană. 2,1 kilometri de mers pe sârmă, în aer, la înălțime… nu puteam rata așa ceva! Singura mea problemă era că eram cam la limită cu greutatea (maxim 95 de kilograme) N-aveam chiar 95 dar cam la fiecare plecare dădeam cu fundul de platformă. Iar aterizarea era un pic mai grea.
Pe la jumătatea traseului pe tiroliană ne-a prins ploaia. Să coborâm, nici vorbă! Să te dai pe tiroliană în timp ce ploaia îți bate în față și vântul te leagănă destul de tare într-o parte și-n alta nu era ceva de ratat. Așa că ne-am continuat drumul. Prin ploaie. La un moment dat, nu știu cum, într-un moment de neatenție, având viteza prea mare, nu am aterizat prea bine și am simțit ceva durere la glezna dreaptă, dar nu am dat atenție. Și am continuat!
Coborârea pe tiroliană a fost incredibilă. Deși, la un moment dat, te cam plictisești și vrei să ajungi mai repede jos. Dar când ești pe șufa aia și vezi ce viteză prinzi, și te uiți în jos și vezi turiștii cum se uită la tine cu gura căscată… parcă uiți de tot și de toate și doar te bucuri de moment.

După ce am ajuns la mașină, pe ploaie, mi-am dat seama, după umflătură și durere, că era o entorsă de toată frumusețea. A fost singura dată când mi-au fost de folos bandajele din trusa auto.

Despre canionul 7 scări nu am de gând să scriu nimic că m-a lăsat fără cuvinte. Poate puțin cam aglomerat, dar asta nu e neapărat un lucru rău. Trebuie neapărat să ajungi acolo, dacă îți place cât de cât natura.

Dar să revenim: La Mașină, uzi leoarcă, eu cu entorsa după mine… nu era o perspectivă prea plăcută.   Îmi luasem complet gândul de la Valea lui Stan, din masivul Făgăraș, programată pentru a doua zi.

Pe la 8 seara nu-mi mai puteam mișca piciorul. Nici nu mai puteam să mă încalț, conduceam în papuci. În seara aceea am făcut cunoștință cu Fastum Gel. Care Fastum Gel și-a făcut cu brio datoria.

A doua zi ne-am zis că, chiar dacă nu mai putem să facem valea lui Stan, măcar să aruncăm o privire. Am oprit pe la ora două pe Transfăgărășan, în curba unde începe traseul și  am intrat puțin pe traseu. Am ignorat afișele care spuneau că este interzis fără încălțăminte antiderapantă, fără echipament de protecție, etc… și am plecat “să inspectăm” zona. Singura problemă a fost că… ne-a fost imposibil să ne mai întoarcem. Nici măcar pentru apă, sau pentru a-mi lua camera din mașină (am făcut poze doar cu telefonul); sau pentru a-mi închide mașina pe care am lăsat-o mai bine de 4 ore descuiată, cu toate bagajele înăuntru. Am uitat chiar și de entorsa din ziua precedentă.
Și am pornit….

Traseu foarte bine marcat. Imposibil să te rătăcești dacă urmărești bulina roșie.

Scările necesitau puțină atenție sporită, iar dacă ai rău de înălțime important e să nu privești în jos. Nici în sus. Numeri treptele, frunzulițele, găsești o ocupație cât timp urci pe scară.

În zonele fără scări sunt cabluri de care să te ții și scoabe pe care poți merge liniștit.

După ieșirea din canion am mers plictisitor de mult prin pădure. Până în poieniță. Era așa de liniște acolo că-mi tot veneau în minte versurile lui Blaga: “Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună”

Apoi, coborârea către Vidraru, tot prin pădure, apoi pe un drum forestier:

Și gata!!! Deja se auzeau oamenii de pe malul lacului. A fost prima dată cred când m-am bucurat că aud voci. O așa liniște ca acolo n-am mai auzit niciodată, dacă pot spune așa… și uite că pot!

Traseu încheiat cu succes, după 4 ore.  Se putea și mai repede dacă m-ar mai fi lăsat durerea și dacă aș fi putut folosi încălțămintea din ziua precedentă (care zăcea frumos în mașină, pe bancheta din spate, la uscat).

După 4 ore și ceva am ajuns la mașină, pe care o știam descuiată. Am răsuflat ușurat, totul era în ordine.

În concluzie, un traseu pe care doream să merg încă de acum câțiva ani, de când am auzit că s-a renovat, destul de ușor dacă ai un pic de condiție fizică și un pic de curaj. Dacă l-am făcut chiar și eu, fără experiență, fără condiție fizică, și cu glezna bandajată…

Nici acum nu mi-a trecut durerea de gleznă, dar deja mă gândesc la următorul traseu! 🙂