La douăzeci de metri de blocul meu e un cadavru de câine mort, care pute. Dar nu pute așa… lejer, ca un cadavru de câine comunitar… pute de te termină! De parcă toată viața lui câinească asta a făcut… a învățat cum să pută după moarte. Și înjurând mortăciunea și gândindu-mă unde trebuie să sun să ridice bomba ecologică de acolo, mi-a venit o idee cum să rezolvăm problema câinilor fără stăpân.
E foarte simplu și toată lumea va fi mulțumită.
Știți bancul cu chinezii care descărcau un camion de nisip, apoi îl încărcau, apoi iar îl descărcau și tot așa iar când cineva spune șefului că nu e bine ce fac ăia acolo, el răspunde “Dar ce, vedeți pe cineva că stă degeaba?”
Ei bine, tot așa trebuie făcut și cu acești maidanezi. Știm că oamenii se împart în două tabere. Ăia care vor maidanezi pe stradă, să zburde liberi ca paserile ceriului și ceilalți care-i vor arși pe rug, morți și îngropați.
Cum ar trebui să facă ăștia care se ocupă de căței:
Să-i ia pe toți! Da’ pe toți, să nu lase nicio copita de cățel. Se bucura jumătate din populația orașului.
După o săptămână să le dea drumul. La toți. Asa se bucurii și cealaltă jumătate.
Dacă prima jumătate face scandal, e simplu. Li se va spune ca peste o săptămână vor fi iar adunați. Toți. Apoi eliberați iar, și tot așa. Vor avea și oamenii de lucru, vor fi și cetățenii mulțumiți. Nu toți odată, ce-i drept. Pe rând. Dar nu le putem avea pe toate. Nu?
