Acum mulți ani am plecat într-un oraș mai mare. Mult mai mare. Șocul cultural a fost imens, dar m-am adaptat, nu am avut de ales. Am îndrăgit așa de mult orașul ăla, încât nu-mi imaginam că voi pleca vreodată de acolo.
Dar, după 6 ani, a trebuit să plec, pentru un job, într-un oraș mai mic. Dar… aveam un loc de muncă. Mi-au mai rămas doar amintirile zilelor (și nopților) pierdute în Tudor, sau la Ciric, sau aiurea prin Copou…
Dar nici Buzăul nu era un oraș mic, mai ales că aveam un salariu mare, care creștea precum Făt-Frumos… într-un an cât alte salarii în șapte. Dar am plecat de acolo, pentru un post mult mai prost plătit, într-un oraș mult mai mic și fără prea multe oportunități. M-am întors pentru un post de psiholog în orașul (sau satul?!) natal. Post care s-a desființat câțiva ani mai târziu, din cauza crizei.
După 2 ani de șomaj combinat cu diverse joburi “neoficiale” am ajuns profesor. E adevărat, la o școală specială, dar … profesor. Temporar, mi-am zis. Un an doi, și gata.Nu m-am văzut niciodată în învățământ, mai ales că învățământul românesc e un dezastru. Și așa va fi și de acum încolo.
Cu toate astea, anul ăsta-mi dau definitivatul. Chestia aia pe care o faci când vrei să rămâi mai mult timp în învățământ.Dacă-l iau sau nu … vom vedea. Nu m-am omorât niciodată cu învățatul, recunosc… n-am s-o fac acum.
De ce scriu asta? Pentru că, cel mai probabil n-am să mai trec pe aici o perioadă. Pentru că se apropie sfârșitul anului școlar, și am rămas în urmă cu multe proiecte personale. Pentru că toate gândurile se îndreaptă spre inspecțiile pe care le mai am de susținut, spre examenul de definitivat, și spre ăla de titularizare.
Mda … o să fie o vară grea …
