Într-o frumoasă după-amiază caniculară de-ți era milă să scoți și gheața de la frigider, eu și G. ne plimbam, de la magazinul din colț – unde am ajuns mânați de destin “iar am rămas fără pâine” – către casă.
În timp ce mergeam și număram pașii către casă – deja mă gândeam cum ar fi dacă aș locui într-un frigider – ne întâlnim cu o cunoștință. Eu o cunoaștem mai puțin, ea o cunoștea mai bine. Prin urmare, nici nu m-a băgat în seamă, ș-a uitat la ea și a început:
– Ce faci fatăăăă….. de când nu te-am mai văzut … ce-ai mai făcut???.
Dar nu apucăm să scoatem vreun sunet, că începe:
– Vaaaaiii… fatăăă…. da’ ce-ai mai slăbit ….. Da ce slabă ești, da nu te-am văzut niciodată așa de slabă. Ai pățit ceva? De ce ești așa de slabă?
G. nu-i răspunde. Eu nici atât. Îți trebuie puțin timp să-ți pui vorbele în ordine după o așa avalanșă.
Dar nu s-a terminat:
Se uită la G luung … și trage concluzia:
– Vai săraca de tine ce slabă ești.
Și dintr-o dată se întoarce ți se uită urât la mine. Dar urât, nu glumă! De parcă eu eram vinovat! De parcă eu eram vinovat de toată foametea din lume, și poate din cauza mea mureau ăia de foame în Somalia. De parcă eu mâncam toată mâncarea din casă, și nu dădeam la nimeni nimic!!!
Aș fi vrut să-i zic: “Da’ uite ce m-am îngrășat eu!!! ” dar mi-era teamă că leșină. Deja cred că mă considera mai gras decât prevede legea, dacă mă mai și lăudam cu asta, era mai mult decât putea ea suporta 🙂
