gândire profundă

Citeam ieri pe facebook un fel de motivațional  – mă rog, ceva de genul – despre un profesor, niște studenți și niște piersici. Povestea, în esență destul de interesantă, zicea așa:

Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective.
Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului. Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie.
Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea. Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte.

O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe punga. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.

Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane.
De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine.

Ei bine, am citit toată povestea foarte interesat, și m-am imaginat eu – eu ăl de pe vremea studenției – în locul studenților din poveste, și oricât mă străduiam să pătrund esența pildei, să înțeleg mai bine… ei bine… nu mă puteam gândi decât la un lucru. Dar la un singur lucru:
– De unde mama lu’ necuratu’ aveau ăia atâția bani de dat pe piersici???!?!?! Doar erau studenți!!!
După ce mi-am dat două palme imaginare, așa să-mi revin din superficialitate … m-o pălit un alt gând, de data asta și mai serios: 
– Oare cât rachiu a făcut profesorul din toate piersicile alea?!?

Nota1: n-am mai găsit linkul pe facebook, așa că am furat povestea de la un site care cu asta se ocupă: dă mai departe.
Nota 2: m-am tot chinuit să-mi amintesc de unde am învățat eu să zic “mama lu’ necuratu'”, și mi-am adus aminte: de la Lillee

Distribuie cu încredere și celorlalți:
Updated: 29 martie 2020 — 8:36 pm

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Question   Razz  Sad   Evil  Exclaim  Smile  Redface  Biggrin  Surprised  Eek   Confused   Cool  LOL   Mad   Twisted  Rolleyes   Wink  Idea  Arrow  Neutral  Cry   Mr. Green

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.