Îmi place sorcova, pentru că e veselă. Și azi a fost la fel de veselă. Coboram scările azi-dimineață pe la orele 14, să-mi scot câinele la plimbare. În casa scării un cor de puradei urlau fiecare în legea lui un fel de sorcovă, foarte veselă de altfel. În momentul în care câinele a ajuns în raza lor vizuală, au ajuns și ei la “tare ca piatra … iute ca săgeata”. În momentul când au zis “iute ca săgeata”, au și exemplificat, s-au cărat afară din bloc în câteva secunde.
Eu mi-am văzut de treabă, am ieșit afară din bloc … și în urma mea aud … “tare ca fierul … iute ca oțelul”…
După ce eu ieșisem din bloc, au intrat înapoi, pe cealaltă ușă, în speranța că poate le pică și lor ceva. Nu le-a picat nimic.
De ce-mi place mie sorcova? De fiecare dată când aud “sorcova vesela”… în momentul în care se ajunge la “tare ca piatra” în mintea mea se produce ceva (nu știu ce) și eu de fapt aud:
