Azi dimineaţă, într-un mic orăşel, într-un mic cartier, eu şi ea, cum n-aveam altceva mai bun de făcut… plimbam căţeaua. Ne întâlnim cu o cunoştinţă, n-are rost să-i dau numele aici, chiar dacă nu citeşte blogul. Chiar dacă nu citeşte. Chiar dacă… Dialogul ce a urmat a fost cam aşa:
– Bună, bună, ce faci ce faci…. astea au fost banalele introduceri. Nu mă aşteptam la nimic nou, dar persoana se pune să răspundă serios la întrebarea ce faci.
– Uite, caut o pisică.
-Pisică? Ce pisică? Tu n-ai pisică!
-Nu… caut să iau o pisică. Cred că am un şoricel acasă.
-Şi-ţi iei pisică pentru asta?
– Păi… da.
-Bine, da’ de ce nu cumperi nişte otravă, şi să-i pui să mănânce otavă.
-Da ce, crezi că apucă?
-Da cine Doamne-Iartă-mă să-ţi mănânce otrava?
– A … nu mi-o mănâncă nimeni… da dau cu mătura… şi se împrăştie…
-Bine… succes la căutat pisici.
M-am gândit apoi că puteam s-o ajut. Trebuia să las puţin liber Akita (da, e aceeaşi) şi se rezolva problema. Că despre logica persoanei din textul de mai sus … n-am nici un comentariu.
