Nu am avut prea multe aventuri furtunoase (ase citi pe furtună), şi eu tot mă gândeam furtună ca la ceva romantic sau dark-romantic, dacă există aşa ceva. Şi dacă nu există poate inventez eu. Dar nu asta era problema.
Problema era furtuna de astă-seară.
Din casă, pe geam, fulgerele arătau extraordinar. Nu ştiu de ce, dar fulgerele mă fascinează. De fiecare dată cân apare câte-un concert din ăsta de fulgere mă uit ca hipnotizat. Da, câteodată mă cred romantic…
E foarte frumos şi foooarte romantic să mergi cu maşina pe furtună, numai într-a doua, cu 20-30 pe ora, cu ochii bulbucaţi pe geam poate poate mai disting vreo groapă pe strada cu mici fluvii care se deversau in gropile asfaltice, umplându-le.
Asta ca să nu mai îmi amintesc de fulgere, care mă enervau cu o frecvenţă de un fulger la 2 secunde.
Şi nu mai menţionez nici de faptul că în unele intersecţii m-am ghidat după “pe aici ar trebui să fie drumul”. Sa mai zic şi de faptul că dezaburirea nu mai făcea faţă şi mă aplecasem în faţă, peste volan, aproape ă dau cu capul în parbriz? Nu mai zic, că era o privelişte comică, văzută de afară.
Ce pot spune, furtuna şi invazia de fulgere sunt frumoase dacă stai să le priveşti. Eventual din spatele unui geam izolant. Dacă trebuie să pleci cu maşina, trebuie să te înarmezi cu umbrele (să nu ajungi ud în malină) şi multă răbdare.
Pe ploaie, inundaţie, drumuri cu apă, Dacia mai are o problemă. Se numeşte “Apa la Delcou”. Şi se rezolvă la fel, cu mută răbdare. Cu alte cuvinte, stai şi-aştepţi.
Cu alte cuvinte, nu-mi mai place furtuna.
