Romania – țara în care democrația e în comă profundă

Sau cum am dat vrabia din mână pe cioara de pe gard.

Acum, dacă facem bilanțul după 30 de ani de așa zisă democrație observăm, cu amar, că nu avem nimic. România nu a învățat nimic din greșelile trecutului. Noi nu am învățat nimic din greșelile trecutului. Ne-au fost de-ajuns 30 de ani? Nu! Și peste 40 de ani ne vom rezuma la a face câte o petiție online pe care o vom semna și ne vom întoarce iarăși la ale noastre, crezând că acolo se termină sarcina noastră de cetățeni ai acestei țări…. Același început, nicio finalitate. Nu! Nu este de ajuns!

Nici în 89 nu am învățat nimic. ’89 – lovitură de stat reușită. ’91 o revoluție nereușită! Înăbușită încă din fașă, din starea incipientă. În 89 am avut o șansă uriașă. Din nefericire nu am știut să profităm de ea. În ’91 la fel. Tot ce am făcut în 91 a fost un referendum pentru adoptarea noii constituții. Singurul pas înainte. În rest… au fost niște bezmetici prin Piața Universității care s-au încăpățânat să creadă că pot schimba ceva.

Vrem libertate, nu comunism și nici schimbări de forma
Si de aceea securisti, sa nu ne puneti norma.
Noi nu vrem neocomunism nici neolibertate
Democratii originale si nici minciuni sfruntate

Atunci ni s-au zdrobit aripile. Fără milă, de niște brute ale întunericului care, cu panseluțele în mâini, ne-au distrus orice speranță.

Mi-e greu titlul de erou
Caci frati noi suntem
As vrea sa-mi dati un nume nou
Golan post mortem

Pe vremea aceea manipularea se făcea foarte ușor. Doar două canale tv, controlate de cine trebuie. În orașele mari adevărul se mai vindea pe la colțuri. Dar el nu ajungea și în provincie. De aici discrepanța aceasta mare de opinii și de implicare între orașele mici de provincie pe de o parte și București și orașele mari pe de altă parte.

Timpul a trecut și totul a rămas la fel.

20 de ani vor trebui românilor pentru a deprinde democrația profețea Silviu Brucan. Cât s-a înșelat. După 30 de ani suntem tot acolo de unde am plecat.

Am fi putut avea o țară prosperă…

O să vă dau reformă pe pâine, spunea iritat cândva Victor Ciorbea. Nu ne-a dat. Nici măcar un colțișor uscat.

La ora asta sunt pesimist. Mă gândesc la cei 30 de ani care au trecut și la vorbele lui Brucan.

Românii acționează doar când le ajunge cuțitul la os. Și nici atunci. Mineriada (sau cum îmi place mie s-o numesc, revoluția din ’91), colectiv, ordonanța 13, 10 august… cuțitul a ajuns aproape de os dar nu a scrijelit prea tare… nu a fost răsucit în rană. Am fost bandajați cu promisiuni, ni s-a aruncat în ochi cu demisii și ne-am întors liniștiți la casele noastre.

De ce eu?

Au trecut 30 de ani și totul e ca înainte “Toate-s vechi și nouă toate” ar spune resemnat autorul epigonilor. De ce să fac eu ceva dacă alții nu fac? Mentalitatea asta ne-a dus și mai mult pe marginea prăpastiei.

Când privesc retrospectiv văd ca totul este anapoda. Parcă nimic nu este cum ar trebui să fie; mai ales când vad ca timpul trece în defavoarea noastră, a oricăruia, simt așa un impuls lăuntric de a face ceva. De a ma implica. Personal am trecut prin fazele implicării; sau neimplicării mai bine zis:

  • Nu mă interesează;
  • Trag un semnași de alarmă;
  • Parcă m-aș implica, dar să nu depun efort prea mare;
  • Mai bine conving pe alții;
  • Nu mai suport, e timpul să fac ceva!

Am simțit un imbold lăuntric de a schimba ceva. Mi-e greu să explic. “Schimbarea ești tu!” Aiurea! Eu nu sunt schimbarea. Eu nu pot să fac nimic singur. Și nici tu. Eu nu acționez pentru schimbare. Hai sa luam de exemplu petițiile online. Știm cu toții cât de greu se ține seama de ele. Știm? Nu știm. Le semnăm, zâmbim, ne-am făcut datoria de cetățeni, mergem mai departe. Știm în sinea noastră că nu au niciun efect. Dar nu ne gândim că o petiție banală poate fi începutul de care avem nevoie. Piatra de la care pleacă primul val.

Păcatele ni-s aspre , căinţele mişele,
Mărturisirea noastră ne-o răsplătim din gros
Şi iar ne-ntoarcem veseli pe drumul gloduros
Crezând cu lacrimi sterpe că ne-am spălat de rele

Baudelaire avea dreptate. Ce ușor de întoarcem “la ale noastre” după o falsă implicare. Țara arde și baba nici măcar nu se mai piaptănă. Privește admirativ focul și se întreabă introspectiv: dar scrumul maică, ce se va întâmpla cu el? Suntem un popor adormit. Cum spuneam mai sus, au fost câteva sclipiri. Dar s-au stins la fel de repede precum au pornit; romanul uită repede.

Citeam mai demult o biografie a lui Nero și printre altele scria undeva că a încercat să se sinucidă, dar a văzut că doare și s-a oprit. Așa facem și noi. Când lucrurile devin serioase ne oprim. Avem nevoie de un 91, de un Pațurcă, de un Sterian, și de ce nu, de o nouă “Piața universității” . Avem nevoie de un scop. De un lider.

Hai să ieșim in stradă!

Hai!!! Dar maine că azi are Romania meci. Vi se pare cunoscut? Asta e Romania. Ăsta este destinu ei tragic. Atâta vreme cât nu ne vom schimba mentalitatea vom rămâne în același stadiu larvar… până când ne va ajunge cuțitul la os. Mă tem însă că atunci va fi prea târziu. Rana va fi deja la stadiul de cangrena. Nu o vom mai putea vindeca. Va trebui amputată.

Cine vrea să cumpere o țară amputată?

*Articol scris pentru SuperBlog 2019

Dacă ți-a plăcut spune și la alții

3 Comments

Add a Comment
  1. Mare minune sa mai rezista tara asta inca 30 de ani cu astia la putere…

    1. Asa este, cine stie cati vom mai fi in Romania in cativa ani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Question   Razz  Sad   Evil  Exclaim  Smile  Redface  Biggrin  Surprised  Eek   Confused   Cool  LOL   Mad   Twisted  Rolleyes   Wink  Idea  Arrow  Neutral  Cry   Mr. Green

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.