Amintiri din bloggerolitic

Măi dragilor, a venit vremea să vă povestească moșu’ despre începuturile lui ca blogger care s-au întâmplat acum vreo 16 ani (la anul fac 40 de ani, deci da, pot să-mi spun “moșu'”). Era perioada de aur a internetului, se lansau firme de hosting cu plată sau gratuit, era începutul blogosferei. Era perioada în care tot mai multe persoane își permiteau un Computer Personal, aveau acces la internet, se găseau peste tot componente PC, accesorii PC, periferice PC din ce în ce mai ieftine. Ce mai, tărâmul făgăduinței. Era vremea când începea să ajungă tehnologia la tine acasă.

Începuturile

Am avut norocul să lucrez în perioada aceea în prima linie de suport la una dintre cele mai mari firme de găzduire gratuită de atunci. Deoarece erau prea multe întrebări copilărești pe care le primeau la suport, era nevoie de cineva care să le trieze, pentru că politica firmei era să răspundă la toate întrebările și nelămuririle. Ce era mai greu trimiteam mai departe, ce era mai ușor răspundeam eu. A fost o perioadă foarte amuzantă, căci nelămuririle erau:

  • Bună ziua, am făcut cont la voi, acum ce fac?
  • Cum pun site-ul sa-l vadă toată lumea?
  • Vreau să fac un site cu Steaua, am voie?
  • L-am pus da’ nu-l vede nimeni, ce fac?
  • Mi-au uitat userul. Și parola. Și emailul. Cum intru?
  • Cum fac să scriu și eu cu roșu pe site?
  • Vreau și eu un titlu pe pagina mea, mi-l puneți voi?

Primul Gadget

Primul meu laptop

A fost un laptop. Pot să-l numesc “gadget” deoarece pe vremea aceea, comparativ cu PC-urile pe care lucram, chiar era ceva minuscul. L-am luat pentru a putea fi mereu la curent cu ce se întâmplă pe forumurile noastre (ale firmei), cu starea tichetelor primite la suport, etc. De fapt, asta a fost scuza căci în mintea mea, undeva în subconștient, știam că l-am luat și pentru gaming, nu doar pentru serviciu. Toate bune și frumoase până când…

Prima dată când m-am făcut de rușine.

Mă sună șeful. Eu eram pe tren căci jobul era în alt oraș. Compartimentul plin. Mă anunță că cineva a reușit să șteargă nu știu ce tabele din baza de date, dar s-a rezolvat; numai că userii pe forum sunt nervoși și agitați și era jobul meu să rezolv problema și să le răspund la întrebări.
— Gata șeful, se rezolvă, am laptopul la mine. Rezolv imediat problema, etc etc… vorbeam eu tare să mă dau mare față de “colocatarii” compartimentului. Dau tacticos rucsacul jos, scot laptopul cu mouse, mousepad și mă apuc de treabă. Numai că ceva nu mergea. Se întâmpla acum 16 ani. Nu prea știa lumea de wireless dar știau că un laptop nu merge conectat la internet dacă nu ai… INTERNET! L-am sunat pe șef și i-am spus mai mult printre dinți că am uitat că nu am internet și nu pot rezolva problema. Șeful s-a cam supărat, cică se baza pe mine. Vecinii de compartiment aveau fiecare câte o bucată de rânjet în colțul gurii.
Vă zic, îmi venea să mă transform în procesor și să intru în laptop de rușine. Dar timpul a trecut și am uitat incidentul. Laptopul dădea semne de bătrânețe și a fost upgradat cu câteva accesorii laptop; a mai trăit puțin și și-a dat duhul. Mai am și acum laptopul acela. Un IBM T41; nu m-am îndurat să-l arunc, îl păstrez ca amintire.

Fără tehnologie, viața e pustiu

Așa a început totul. De atunci am rămas conectat la tot ce înseamnă tehnologie, gadget-uri. Experiențele de pe vremea aceea m-au ajutat mult…

Azi am renunțat la timpul petrecut la laptop în favoarea unui alt gadget de data asta mult mai micuț: smartphone-ul. Atât de mult m-am obișnuit cu el încât pot spune că e un ale fel de alter-ego al meu; nu pricep de ce unii (precum soție-mea) îmi reproșează că stau mai mereu cu el în mână și că nu ridic ochii din el. Păi el mă pune la curent cu știrile, ține loc de telecomandă (are IR), ține loc de agendă, de calendar, ține minte tot ce trebuie să țin eu și nu țin că sunt uituc, și-mi mai și aduce aminte, el mă aduce acasă când mă rătăcesc (mă rog, mașina dar cu ajutorul lui) și multe multe altele.

Dar cel mai mult m-a ajutat în privința uitatului. De obicei sunt așa de uituc (a se citi distrat 😛 ) că îmi pun un reminder pe telefon cu ce trebuie să cumpăr (sau să fac) și îmi pun și alarmă care să mă atenționeze să nu uit să mă uit pe reminder….

În loc de încheiere: tehnologia și bunica

Mergeam acum câțiva ani cu bunica la capitală pentru o operație de cataractă (operația a reușit, totul e ok, dar atunci eram foarte îngrijorați). Mergeam toți tăcuți în mașină. Nimeni nu schița un gest. Pentru a ajunge mai repede am pornit GPS-ul de pe telefon.

“Peste 300 de metri intrați în sensul giratoriu și părăsiți-l la a treia ieșire.”

La care bunica-mea:
— Cine vorbește?
— GPS-ul zic eu. Îmi spune pe unde să o iau.
— Ptiu maică, ce mai e și asta? Cum să-ți spună telefonul? E Satana mamă, iți zic eu! Aruncă-l! Vine sfârșitul lumii, asta e! Telefonul îți spune pe unde să mergi… n-am mai văzut așa ceva. A trebuit să-i explic cum face telefonul de “vorbește” cu mine. Drumul a fost mult mai relaxant după acest moment.

Articol scris pentru concursul de blogging creativ SuperBlog 2019

Dacă ți-a plăcut spune și la alții

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Question   Razz  Sad   Evil  Exclaim  Smile  Redface  Biggrin  Surprised  Eek   Confused   Cool  LOL   Mad   Twisted  Rolleyes   Wink  Idea  Arrow  Neutral  Cry   Mr. Green

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.