Marius blog

Când viața îți dă lămâi... fă-le o poză!

Cățeii, prietenii mei

Deoarece Akita – husky-ul din dotare – a trecut cu bine de încă un tratament de piometrită mi-am adus retrospectiv aminte de toți cățeii care au trecut prin fața ochilor mei și care mi-au rămas în memorie.  Că am defectul ăsta, de a mă atașa de orice cățel / câine / dulău sau chiar potaie cu care interacționez mai mult. Și nu am cum să nu interacționez că 11 ani x 365 de zile x ∼2 ore pe zi = aproximativ 8000 de ore petrecute afară cu Akita. Și am făcut o retrospectivă. I-am pus la socoteală și pe cei de la țară că tot ai mei sunt. Unii ar zice probabil că sunt ciudat. Știu că  și DSM-IV-ul ar avea ceva de comentat la asta dacă ar fi cârcotaș, dar vorba lui Jean Constantin „Ăsta sunt și-aici mă termin”*

Bobiță a fost primul prins pe cameră (că ceilalți nu au avut norocul să fie pozați)

Nu mai știu cum a murit. Mi se pare că și-a găsit sfârșitul în timp ce era în vizită la o cățea în călduri.

A urmat Tarzan. Ăsta era o umbră când l-a adus bunica. Nici măcar nu știa să se joace. Sau să latre. Între timp a devenit cel mai credincios câine de pază. Ne urma pas cu pas, oriunde mergeam.

Tarzanul din poze și-a luat ajutor. Tot un Bobiță, supranumit „Aspirator”. Pentru că aspira tot. Tot ce prindea, pentru el era de mâncare. Chiar și lemnele erau bune, dacă nu de mâncare măcar de ronțăit. Un fel de ciungă câinească.

Bobiță a trăit câțiva ani și a sfârșit sfâșiat de alți căței mai mari. Și-a supraestimat puterile se pare. Tarzan a trăit, a îmbătrânit de abia mai putea să meargă. Așa abia mergând s-a dus… tot după o cățea în călduri și nu s-a mai întors.

Dacă la țară sfârșitul vine de la luptele pentru cățele în călduri, la oraș vine pe patru roți.

Cel mai longeviv cățel, Codruț:

Chestia asta a trăit vreo 15 ani dacă nu și mai bine. A supraviețuit o săptămână într-un subsol de bloc fără apă și mâncare. A trecut cu bine peste două tentative de otrăvire. O dată cu nu știu ce otravă de șobolani și a doua oară cu antigel. A supraviețuit zecilor de accidente auto, că avea o boală nebună pe roți. Așa își imagina el că apăra blocul de unde venea mâncarea. Lovit la cap, fără dinți, aproape chior și surd. Așa a murit.

Urmează Nora:

Tot în urma unui accident a rămas cu maxilarul deformat. Câteva luni nici măcar nu a putut să mănânce, dar a supraviețuit. Mai puțin mașinilor.

Negruța: 

Cea mai prietenoasă cățelușă. Mergea după niște vecini până la muncă dimineața și apoi se întorcea la bloc. Într-o noapte a vrut să traverseze după mine și a fost lovită în plin. A aruncat-o vreo 20 de metri în aer. S-a lovit de altă mașină. Am crezut că a murit. Dar s-a târât până la ușa vecinilor care îi dădeau  mâncare. O vecină a dus-o la veterinar. A stat „internată” câteva săptămâni cu slabe șanse de supraviețuire. A scăpat cu trei picioare și a fost adoptată de o familie. N-am mai îndrăznit să întreb ce s-a mai întâmplat cu ea…

Ea și Akita erau prietene bune: 

 

Nu mai știu cum îl cheamă pe ăsta dar eu l-am poreclit „două lăbuțe”: 

Pentru că într-o iarnă a fost lovit/bătut de nu se mai putea mișca. L-au luat în îngrijire niște vecini de la alt bloc. I-au făcut chiar și o cușcă. După o vreme a început să meargă, dar nu-și putea mișca picioarele din spate, mergând doar pe cele din față. Nu găsesc poze, dar așa mergea tot timpul, cu picioarele din spate rupte ridicate în aer; și chiar mânca, tot așa! După câteva luni și-a revenit.

Urmează câinele mușcător:

E un maidanez, de fapt o maidanează care s-a obișnuit probabil să primească mâncare de la oamenii care duc gunoiul. De fiecare dată când mă vede mă mușcă de degete sau de pantaloni. Deși nu i-am dat niciodată mâncare. De mai bine de 10 ani trăiește pe lângă un container. Până acum a fentat toți hingherii.

El e Șchiopu’:

Un fel de bosu boșilor, un Don Corleone al cățeilor. Avea scara lui, unde îi dădea o femeie de mâncare. Nu prea se mișca de acolo, dar niciun cățel nu se apropia de el. Părea un fel de șef, toți ăștia mai mici ascultau de el. Probabil îi aduceau și taxa de protecție: ba un colț de pâine, ba un os…

PS. Nu sunt un „cuțofil” – cum le place unora să zică – sunt pentru eutanasiere și nu am nimic împotriva hingherilor. Până la urmă este o luptă pentru supraviețuire. A cățeilor pe de o parte, a hingherilor pe de altă parte. Fiecare își face meseria. Dar asta nu mă împiedică să mă atașez de ei. La căței mă refer.

Și tot legat de asta, la noi hingherii s-au tehnologizat: 

* Replica „Ăsta sunt și-aici mă termin„. 

Dacă ți-a plăcut spune și la alții

1 Comment

Add a Comment
  1. La noi nu prea mai vezi maidanezi pe langa blocuri, se plangea lumea, asa ca primaria a facut un efort. Cateodata mai apare cate o haita, dar nu rezista pe strazi. La noi la bloc avem colectie de pisici si porumbei, soarecii sunt la oferta. Pisicile sunt tinute pentru a reduce oferta de soareci. N-am vazut niciodata hingherii pe strada, in actiune, sunt foarte discreti, asa ca nu stiu daca folosesc alta tehnologie decat cusca pozata de tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Question   Razz  Sad   Evil  Exclaim  Smile  Redface  Biggrin  Surprised  Eek   Confused   Cool  LOL   Mad   Twisted  Rolleyes   Wink  Idea  Arrow  Neutral  Cry   Mr. Green

Marius Voinea © 2017 Frontier Theme