Aloo, e cineva acasă?

De trei zile stau și mă uit la blogul ăsta pustiu și el stă și se uită la mine și-mi zice în limba blogărească:
– Bă, (că așa vorbește el cu mine că e prost crescut… i se trage de la server) dacă nu mai ai de gând să scrii ceva, închide-mă și lasă-mă să mă odihnesc.

Serios, dacă ar vorbi așa mi-ar spune. Și eu dacă aș fi blog, tot așa aș spune… după două luni de pauză.  Dar am o scuză….Am fost atât e ocupat, iar în timpul când nu eram atât de ocupat eram atât de leneș încât … atât de leneș eram. Și de fiecare dată când voiam să mai scrijelesc cu condeiul pe pergamentul virtual (am cumpărat dex-ul, am făcut rost de cuvinte noi, ce vreți?) mă împiedicam de alte bloguri, mă apucam de cetit și uitam cu desăvârșire ce voiam să scriu.
Cred că e cea mai lungă pauză de până acum. Dar am și noutăți pe care o să le șăruiesc pe rând, una câte două. Cum e și acest timelapse pe care l-am făcut de supărare ca n-am găsit lebedele pe care le căutam. Nu de foame (contrar unor păreri… nu-s țâgan), pentru poze.

Te-ar putea interesa și:

Poveste tristă cu cerșetori veseli. Sau invers. Bancuri de nu știi ce să mai faci pe tine de râs. A venit canicula în vizită Povestea Colindului de Crăciun – analiză pe text